OAMENI TARI. Povestea lui Aurel Mihale, militarul pe care l-a așteptat misiunea acasă: „Suntem la spital, îți vine băiețelul”. VIDEO

Îi vedem de 1 Decembrie, la paradă. Îi vedem iarna la dat cu lopata în sate uitate de lume și primăvara la salvat oamenii inundați. Mai auzim de ei când pleacă în misiune, într-un teatru de operații intens mediatizat cum e Afganistanul. La întoarcere, de cele mai multe ori, sunt subiect de știre doar dacă vin cu tricolorul pe ei. Sunt militarii români.

Îi criticăm pe bloguri, forumuri și rețele de socializare pentru că s-au dus în Irak și în Afganistan, „să îi omoare pe amărâții ăia, deși n-au nicio treabă cu noi”. Mulți uită, însă, că orice militar se duce unde i se cere, banii pe care îi primește pentru o misiune în teatrul de operație nu sunt singurul motiv pentru care ei merg acolo și, foarte important, mergem în toate aceste misiuni pentru că suntem membri NATO. Problema morală a mersului în aceste teatre este, deci, mult deasupra militarilor care se duc.

Și, totuși, deși, la nivelul prim, zgomotos, îi criticăm, în sondaje militarii se bat doar cu preoții pentru încrederea românilor.

Pentru a-i cunoaște pe acești oameni, pentru a asculta ce au de povestit, gândul a început seria „OAMENI TARI”. La împlinirea a zece ani de la invazia din Irak și cu un an înaintea încheierii părții de combat din operațiunea din Afganistan, vă prezentăm militari care au fost în aceste teatre.

Pentru că în armată individul nu există, important fiind doar colectivul, le-am dat acestor militari un termen generic, colectiv: „OAMENI TARI”. Deși sunt bine pregătiți și foarte raționali, își fac loc și de emoții când țin pușca în mână printre amărâții copii afgani și nu uită că o pereche de șosete sau o sticlă de apă înseamnă enorm pentru ei.

Am început cu povestea plt. adj. Marius Apostol, militarul a cărui viață s-a schimbat în Afganistan, cu doar câteva ore înainte de asasinarea lui Osama bin Laden. Am continuat cu cele trei încercări de dinaintea întoarcerii ale lt. col. Ion Okroș, după care vi l-am prezentat pe plutonierul Minel Cheșcu – tâmplarul care s-a dus cu parașutiștii în Irak și a ajuns maratonist.

Continuăm seria de interviuri „OAMENI TARI” cu sergentul major Aurel Mihale, de la Batalionul 300 Sprijin – Infanterie „Dacica”, din București.

Aurel Mihale are 34 de ani și este militar angajat din 2002, când a făcut parte din Batalionul 313 Cercetare. Din 2007, este cadru activ la Batalionul 300 Sprijin. Tatăl lui a lucrat și el în Armată, însă „microbul” uniformei nu l-a prins de pe atunci. „Nu pot să spun că eram foarte încântat de Armată până să nu am contact cu Armata. Să spunem că stagiul militar obligatoriu mi-a schimbat viziunea în bine. Având pe tatăl meu care era militar – fiind mic, nu stătea să îmi explice foarte mult ce făcea el acolo – și a fost curiozitatea asta, să văd dacă e cum mi-a spus el sau mai mult”, explică Aurel Mihale.

Istoria se repetă. La fel ca el, acum un sfert de veac, și băiatul lui e „fascinat” de uniforma tatălui. „Bineînțeles că și el e fascinat de Armată, că doar îl vede pe tati îmbrăcat militar și cred că ‘microbul” (uniformei, n.red.) se moștenește în sânge”, ne spune militarul.

Când vorbim despre cum și cât de des apar militarii români în spațiul public, Aurel Mihale spune că nu prea se uită la televizor, la emisiuni, pentru a ști cum sunt văzuți el și colegii lui. Nu se uită nici măcar la emisiunile militare. „Nu știu dacă m-am uitat la ProPatria de multe ori – doar când eram mic. În primul rând, nu îmi place să se vorbească prea mult despre o persoană dacă nu a făcut nimic ieșit din comun. Și nu mă consider un om care am făcut ceva ieșit din comun, ca să se poată vorbi despre mine, iar despre relațiile armată-societate se ocupă altcineva, nu eu”, ne spune militarul, aflat la primul lui interviu.

Când vorbește despre viața lui „cu grade”, sunt multe lucruri pe care evită sau nu vrea să le spună. La fel ca orice alt militar, mai ales când e vorba de unul care a făcut parte dintr-un batalion de cercetare (observare și culegere de informații), e precaut cu ce spune.

„Suntem la spital, îți vine băiețelul”

Când vorbește, însă, despre viața lui „fără grade”, avem un alt interlocutor în față, un bărbat care îți spune cu un zâmbet larg că simte că are o familie „foarte fericită”.

Această familie s-a împlinit de la distanță, în timpul primei lui misiuni internaționale, din Bosnia-Herțegovina. Era ziua de 30 august 2005: „A născut soția mea. Eu eram în misiune atunci” – ne răspunde, când îl întrebăm care este cea mai vie amintire pe care o are din prima lui misiune internațională. „Ne întorsesem din misiune și am primit mesaj de la mama mea: ‘suntem la spital, îți vine băiețelul”. Îmi amintesc cu bucurie că majoritatea colegilor aveau fete, iar eu voiam băiat. Și glumeau cu mine: ‘să-ți trăiască fetița!”. Iar doctorii, la primele două ecografii, spuneau că e fată. În momentul în care am primit al doilea mesaj și mi-au spus că am băiețel, am fost în al 9-lea cer”, povestește sergentul major.

A urmat petrecerea cu colegii. O lună și jumătate mai târziu, își vedea băiatul pentru prima dată. Pe hârtie, însă: „Când s-a făcut schimbarea, mi-a adus un coleg, totodată prieten, poze cu băiețelul și l-am văzut în poze. Când am ajuns acasă, bineînțeles, fuguța să vedem odrasla„, continuă povestea lui Aurel Mihale.

Din teatrul de operații, „misiunea” unui proaspăt părinte

La încheierea misiunii, întoarcerea acasă l-a pus față în față cu o nouă misiune: aceea de a fi părinte.

Începutul a fost pe alocuri mai plin de emoții decât experiențele dintr-un teatru de operații: „Eram stresat. Îi tot spuneam soției de ce nu se uită (copilul, n.red.) la mine și am stat alături de el când a mâncat, când l-a alăptat. Eram foarte fascinat de lucrul ăsta. Mi-era frică să îl țin în brațe, pentru că era prea mic. Adică mi l-a pus așa (întinde brațele, cu palmele în sus, n.red.) în brațe și am încremenit cu el”, spune militarul râzând.

Cu timpul însă, întocmai ca și antrenamentele din unitatea militară, și antrenamentele de acasă au dat roade și au normalizat noul, transformându-l în rutină.

SURSA FOTO: Lt. Col. Ion Okroș

Cum se fac oamenii tari

Cinci ani mai târziu, cu experiența Bosnia în spate, pleca din nou, de această dată în Afganistan (2010-2011). „Nu pot să spun că (misiunea din Bosnia, n.red.) a fost mai ușoară decât misiunea din Afganistan. Fiecare misiune este dificilă în felul ei. Consider că orice misiune te întărește. În primul rând, când pleci într-o misiune, trebuie să depășești așteptările celor de lângă tine și e o experiență în plus în cariera noastră militară. Misiunea te călește și îți dă o mai mare încredere în tine, pe care nu credeai că o vei avea. Adică, după o misiune-două-trei, vezi altfel lucrurile și te și percepi altfel”, explică militarul.

Aurel Mihale vorbește despre oamenii tari din Armată și ne spune că oricare dintre colegii lui care ajung să plece într-o misiune internațională și nu numai sunt tari „și fizic, și psihic, și au un caracter mult mai solid față de alte domenii de activitate”.

În Afganistan, Aurel Mihale a făcut parte dintr-un pluton de cercetare, „o onoare și o mândrie”, spune el. „Toată perioada din Afganistan mi-a umplut sufletul de satisfacție. Am fost mândru că mi-am reprezentat țara, a fost o experiență nouă pentru mine față de Bosnia și o experiență inedită totodată”. A fost o misiune pe cât de deosebită, pe atât de complexă. Nu poate detalia pe partea de activități, caracterul misiunii fiind în mare parte secret.

„Ca la orice examen, înveți toată cartea, nu doar o temă”

Dacă misiunea din Bosnia va rămâne pentru totdeauna cea în care a devenit tată, care este cea mai vie amintire din Afganistan?, îl întrebăm. „Nu pot să spun că misiunea e vie. Să spunem clima. Când am ajuns acolo, a fost marcantă, ceva altfel decât eram obișnuit în țară”, răspunde militarul. „Bosnia se aseamănă foarte mult cu partea carpatică a României, iar Afganistanul este o zonă muntoasă, deșertică. Clima te influențează în primul rând – diferențe mari de temperatură, praful de acolo, lipsa culorilor. Într-un cuvânt, după o misiune de Afganistan, îți apreciezi frumusețile patriei la adevărata lor valoare”, adaugă sergentul major Mihale.

SURSA FOTO: Lt. Col. Ion Okroș

Cât despre cel mai dificil lucru din această misiune, acesta a fost, de fapt, înainte de misiune. Este vorba despre pregătirea din țară: „Psihicul, se spune, călește fizicul. Activitățile fizice depuse la instrucție în țară te călesc foarte, foarte bine psihic. Pregătirea pe care o faci își pune amprenta pe tine”, ne spune militarul și ni-l dă exemplu pe colegul lui, plt.. Minel Cheșcu, militarul care a participat la un maraton în timpul misiunii lui din Irak, la care a terminat al 9-lea din 120 de militari concurenți.

„Ca să alergi 3.000 de kilometri la un concurs, trebuie să alergi 9.000 înainte, să fii sigur că ești pregătit pentru 3.000. Ca la orice examen, înveți toată cartea, nu doar o temă”, sunt exemplele cu care Aurel Mihale încearcă să ne explice de ce, pentru militarii care pleacă în misiune, pregătirea este, de cele mai multe ori, partea cea mai grea.

„Ce a fost acolo mă privește doar pe mine”

Foarte important este și să separi lumile: „În primul rând, când pleci în misiune, toată atenția ta trebuie să fie la ceea ce faci acolo, nicidecum la ce se întâmplă acasă. Asta în misiunea respectivă. Când te reîntorci în bază, fără dar și poate că te duci să dai un telefon acasă, de la telefoanele sociale pe care le aveam puse la dispoziție, dar asta în puținul timp liber pe care îl aveam acolo. În rest, nu cred că îți dă mâna să te gândești la altceva decât la ceea ce faci acolo”, ne mai spune sergentul major Aurel Mihale.

Chiar și la întoarcere, mulți militari își impun să își țină lumile separate. Pentru familiile și prietenii lor, de multe ori și pentru colegii lor, ce a fost în misiune rămâne în misiune.

„Ești prea dornic să ajungi acasă, să îți revezi familia, ca să poți să stai de vorbă despre ce a fost acolo. Consider că ce a fost acolo mă privește doar pe mine. Nu trebuie să încarc familia cu ce am făcut acolo. Important e că am fost, mi-am făcut treaba și am venit acasă„, subliniază Aurel Mihale.

„Școală” în Afganistan // SURSA FOTO: Lt. Col. Ion Okroș

„Haideți să discutăm despre ce avem de înfăptuit. Nu prea văd de ce am dezgropa trecutul”

Pentru cei mai mulți dintre acești oameni, povestitul nu este o opțiune, cu atât mai puțin în cazul momentelor grele din misiune. „Nu neapărat că nu-ți dă mâna să povestești de așa ceva, dar dacă vrei să discutăm, haideți să discutăm despre ce avem de înfăptuit, nu despre ce am înfăptuit”, spune militarul. „Nu prea văd de ce am dezgropa trecutul. Noi, românii, suntem proverbiali de felul nostru. Iar eu sunt genul de om căruia îi place să discute despre proiecte, nu despre trecut. Dacă în teatrul de operații – doamne ferește, nu am greșit cu nimic! – , eu, în sinea mea, am considerat că am avut un anumit punct slab, când am venit în țară în primul rând am încercat să mă pregătesc mai temeinic, pentru ca data viitoare să nu mai am punctul respectiv slab”, adaugă Aurel Mihale.

Totuși, nu îi ajută și pe ceilalți să știe care sunt situațiile în care pot să apară anumite puncte slabe?, este întrebarea noastră. Pentru Aurel Mihale, situațiile de acest fel nu depind de un singur om slab în teatrul de operație.

„În teatrul de operație, un pluton acționează ca un tot unitar. Acolo, colegii ne formăm pe noi. Te dai după cel de lângă tine. În sensul pozitiv. Vă completați unul pe celălalt acolo. Ajungi să vezi punctele mai slabe ale unui coleg și el să le vadă pe ale mele și încerci să-l suplinești„, ne răspunde militarul.

Rămânem, chiar și după ce camera a fost oprită, discutând despre militarii noștri vs. militarii americani și felul în care fiecare apare în spațiul public al poporului său. Este o punere în oglindă cu care mulți dintre militarii noștri nu sunt de acord, comparația fiind mult mai greu de făcut decât ar părea la o primă vedere.

SURSA FOTO: Lt. Col. Ion Okroș

Sarcinile României în Afganistan

În prezent, avem în Afganistan 1.595 de militari. De regulă, militarii români sunt dislocați în provincia Zabul, provincie de sud-est, care se învecinează cu Pakistanul, unde asigură zona de securitate a deja celebrei autostrăzi A1.

Potrivit MApN, România a pierdut 20 de militari în Afganistan și doi în Irak, iar un al treilea s-a sinucis în Irak.

Aceștia sunt:

â–ºAfganistan: sublocotenenții post mortem Ion-Lucian Leuștean (9 mai 2012); Cătălin Ionel Marinescu (10 mai 2011), Constantin-Laurențiu Lixandru (5 mai 2011), Cristian-Petru Filip (1 octombrie 2010), Marius Florin Sfecheș (1 octombrie 2010), Dan Ciubotaru (23 iunie 2010), Paul Caracudă (23 iunie 2010), Valerică Leu (12 mai 2010), Florin Bădiceanu (23 februarie 2010), Claudiu Chira (26 februarie 2009), Dragoș Traian Alexandrescu (31 august 2008), Claudiu Marius Covrig (13 iunie 2008), Ionuț Cosmin Sandu (20 martie 2008), Aurel Marcu (6 septembrie 2007), Ionel Gheorghiță Drăgușanu (20 iunie 2006), Narcis Șonei (24 aprilie 2005), Iosif Silviu Fogarași (11 noiembrie 2003), Mihai-Anton Samuilă (14 noiembrie 2003) și maiorii post mortem Iuliu-Vasile Unguraș (7 aprilie 2009) și Tiberius-Marcel Petre (3 aprilie 2009).

â–ºIrak: sublocotenenții Bogdan Valerian Hâncu (27 aprilie 2006) și Ioan Grosaru (21 septembrie 2007). Primul militar român care a murit în Afganistan a fost caporalul Lili Dobre, care s-a sinucis în 24 martie 2006.

Ceremonia militară de repatriere a lui Florin Bădiceanu, 25 februarie 2010 – Aeroportul Craiova // SURSA: MApN

*Cameraman: Cătălin Sanda; Editor imagine: Daniel Ivan